Rolul familie in educarea copilului

 

     

Părinţii au rolul fundamental de a fi responsabili de formarea şi dezvoltarea copilului, prin comportamentele parentale, sistem de valori, conduite şi roluri pe care copilul le observa zilnic şi pe care le imita cu uşurinţă. “Factorii de mediu familial reprezintă determinanţi ai comportamentului şi personalităţii” (Gr. Nicole, 2008, p.78)

      Familia îndeplineşte un rol important în dezvoltarea personalităţii copilului, prin modul în care încearcă să îl educe şi să îl formeze. Astfel, influenţele familiei determină stima de sine, ajută la conturarea unei imagini de sine a copilului, la dezvoltarea de aptudini, la interiorizarea de valori şi modele comportamentale.

      Un rol deosebit de important al familiei se referă la atmosfera familială în care copilul se dezvoltă. Cei mici învaţă mai degrabă din comportamentele observate zi de zi de la părinţi, decât din vorbele pe care aceştia le spun. De asemenea, copilul va extinde imaginea sistemului familial din care face parte şi asupra mediului social în care se va dezvolta. Astfel, copilul poate creşte cu imaginea unui mediu social instabil, ce îl va determina să fie nesigur pe sine şi să aibă dificultăţi de relaţionare.

      În timpul acestei perioade de viaţă copilul experimentează încrederea sau neîncrederea faţă de lume. Dacă nevoile lor sunt îndeplinite cu dragoste, ei vor înţelege că lumea este un loc plăcut, în care se întâmplă de obicei lucruri bune. Astfel, încrederea va deveni parte a caracterului copilului (cf. E Erikson).

      Răspunsurile părinţilor la nevoile copiilor determină un ataşament sigur, în timp ce lipsa răspunsurilor la nevoile copilului determină un ataşament nesigur.

      Părintele este un model pentru comportamentul copilului şi pentru trăsăturile de personalitate şi de caracter. Acest lucru este posibil datorită procesului de identificare al copilului prin adoptarea caracteristicilor, convingerilor, atitudinilor şi comportamentelor. Identificarea se produce ca şi consecinţă a observării şi imitării modelelor familiale. Pentru formarea unor însuşiri caracteriale pozitive nu sunt suficiente intenţiile părinţilor, ci acţiunile pozitive ce servesc ca şi modele pentru copii.

      Părinţii influenţează achiziţia aptitudinilor sociale prin modul de relaţionare în cadrul familiei, climatul afectiv şi socio-cultural. Modul prin care părinţii participă la viaţa societăţii, se implică în colectivitate, comunică, îşi asumă roluri şi funcţii, facilitează integrarea socială a copilului. Un mediu în care copilul este acceptat, primeşte afecţiune şi înţelegere va încuraja disponibilitatea copilului de a se implica în viaţa socială şi de a face faţă provocărilor întâlnite în acest demers.

      Stilul parental adoptat de părinte determină comportamentul prosocial al copilului.

      Delincvenţa juvenilă apare în familiile cu un nivel scăzut al coeziunii familiale ca o “ultimă tentativă a adolescentului de a-i apropia pe membrii în jurul unei cauze comune sau în ajutorul celui aflat în impas” (Monique V.G. Morval şi G. Biron, 1993, p 102).

      Anumite condiţii socio-familiale şi probleme precum agresiunea psihologică a părinţilor asupra copiilor, conduc la răspunsuri dezadaptative ale copiiilor, la evoluţia lor pe o traiectorie deviantă.

      Factorii traumatizanţi responsabili de adoptarea unui comportament deviant pot fi împărţiţi în patru categorii:

1. Tipul hipoprotector: lipsa de afecţiune, îngrijire, supraveghere;
2. Tipul hiperprotector: absolvirea copilului de responsabilitatea propriilor fapte;
3. Tipul inconsecvent: duce la formarea unui comportament influenţabil;
4. Tipul hiperautoritar: subminează încrederea în sine.

      De asemnenea, stilul de viaţă al părinţilor, ce influenţează dezvoltarea copilului în perioada intrauterină poate provoca tulburări copiilor, ducând la comportament dezadaptativ (sindrom alcoolic fetal, stres, fumat, mediu haotic de viaţă).

      Stilul educativ al familiei influenţează dezvoltarea inteligenţei copilului, vârsta critică pentru dezvoltarea intelectuală a celui mic se situează înaintea împlinirii vârstei de 4 ani, având apogeul în perioada cuprinsă între patru şi opt luni.

      În perspectiva lui Jean Piaget, dezvoltarea cognitivă a copilului este favorizată de un mediu ce conţine stimuli care perturbă sistemul cognitiv existent, dar şi de regularităţi ce reechilibrează sistemul perturbat.

      Dezvoltarea cognitivă a copilului este influenţată de nivelul de coeziune al familiei, în special în ceea ce priveşte acordul/dezacordul referitor la recompense şi sancţiuni.

      Elisabeta Stănciulescu susţine că familiile structurate care oferă posibilitatea copiilor de a-şi dezvolta individualitatea într-un cadru normal, oferă condiţii pentru dezvoltarea cognitivă propice.

      De asemnea, performanţa scolară este asociată cu afecţiunea şi sutinerea parentală, dar şi cu controlul şi exigenţa în ceea ce priveşte reuşita şcolară.

Invatare Timpurie

     

 

Învăţarea timpurie se realizează susţinută şi acompaniată de adult. Acesta îl ghidează în procesul cunoaşterii şi îi denumeşte semnificaţia celor învăţate. Copilul obţine, astfel, cheile prin care îşi organizează şi structurează coerenta propriei persoane, în raport cu lumea în care trăieşte.

      Jocul are un rol fundamental în dezvoltarea copilului deoarece: îi satisface nevoia de cunoaştere prin explorare şi manipulare; incurajeaza mişcarea stimulând organele de simţ; oferă prilejul de a imita; ajuta la exprimarea emoţiilor şi controlarea acestora; ajuta la concentrarea atenţiei.

      Copilul învaţă prin imitare, explorare şi experienţe, jocul permite practicarea acestora într-o modalitate naturală, menţinând curiozitatea copilului şi dorinţa acestuia de cunoaştere.

     Copilul mic învaţă prin reluări şi repetări ale unei activităţi, a operaţiilor activităţilor până când acestea se perfecţionează şi se rafinează.

      Creşterea şi dezvoltarea copilului are loc într-un ritm alert, schimbările survenind de la o zi la alta. Dezvoltarea şi învăţarea copilului reprezintă un proces continuu care se bazează pe experienţele şi cunoştinţele anterioare ale copilului.

      Dezvoltarea fizică, senzorială, emoţională, cognitivă şi a limbajului şi comunicării evoluează integrat încât fiecare domeniu contribuie la dezvoltarea celorlalte. Orice interacţiune cu adultul sau cu mediul este un act de învăţare.

      Toţi copii parcurg aceleaşi stadii de dezvoltare, ritmul este diferit de la un copil la altul.

      Siguranţa şi confortul emoţional este fundalul pe care se organizează achiziţiile copilului indiferent de ritmul său de dezvoltare.

      Predictibilitatea programului are un rol esenţial în organizarea mentală a copilului, în crearea sentimentului de siguranţă şi securitate şi în aderarea lui la ordine şi reguli.

      Copilăria este definită ca etapa în care Jocul şi Joaca este principala activitate a copilului.

      Chiar şi simpla urmărire atentă a mâinii sau a picioarelor este o formă de joc pentru cel mic.

      Jocul, în dezvoltarea timpurie a celui mic are rol: adaptativ la mediul înconjurător; de socializare, prin interiorizarea regulilor şi acceptarea acestora; de relaţionare, prin stabilirea de relaţii cu alţi copii/adulţi; dezvoltarea necesităţii de autodezvoltare: copilul intrând în competiţie cu sine; tonic general, contribuind la starea de bine; motivator, prin joc anumite lucruri neplăcute pot deveni plăcute.

      Prin joc, părinţii îşi pot întări relaţia de afectivitate cu cel mic. De asemenea, se dezvoltă abilităţile de comunicare a celui mic, dar şi a părintelui pentru a înţelege mai bine nevoile copilului.

      În primele luni de viaţă copilul percepe lumea înconjurătoare prin simţuri, de aceea activităţile de stimulare senzoriale sunt foarte potrivite. Dezvoltarea simţurilor copilului, stimulează dezvoltarea intelectuală.